Relațiile interumane presupun o serie de capacități/abilități de comunicare, cooperare, acestea fiind reunite sub forma inteligenței sociale. Ceea ce m‑a determinat să insist în abordarea acestei teme a fost faptul că am observat în diferite împrejurări persoane care, deși inteligente (din punct de vedere al inteligenței generale) nu au obținut în viață succesul scontat. Pentru mine aceasta a reprezentat un semnal de avertizare, înțelegând că, pentru a reuși în viață este nevoie de o dezvoltare personală, nu numai din perspectiva proceselor psihice cognitive, ci și a proceselor emoționale. Astfel putem constata că majoritatea dintre noi neglijăm aspectul emoțional al inteligenței noastre, considerând că, inteligența academică este cea care primează în dobândirea performanței, nerealizând faptul că există și o inteligență emoțională.
În cadrul inteligenței emoționale sunt incluse următoarele capacități grupate în cinci domenii:

1. conștiința de sine a propriilor emoții – introspecția, observarea și recunoașterea unui sentiment în funcție de modul în care ia naștere;
2. stăpânirea emoțiilor – conștientizarea elementelor care stau în spatele sentimentelor, aflarea unor metode de a face față temerilor, anxietății, maniei și supărărilor;
3. motivarea interioară – canalizarea emoțiilor și sentimentelor pentru atingerea unui scop, însoțită de controlul emoțional, care presupune capacitatea de a reprima impulsurile și de a amâna obținerea gratificațiilor, recompenselor;
4. empatia – capacitatea de a manifesta sensibilitate și grijă față de sentimentele altora, persoana fiind în stare să aprecieze diferențele dintre oameni. Ea aduce uneori adăugiri dimensiunii nerostite a comunicării, completând ceea ce nu se spune, ceea ce se spune numai în parte, aluziv, căci „limbajul uman ascunde mult mai mult decât definește. Terenul dintre vorbitor și ascultător este instabil, plin de miraje și capcane” (G. Steiner, 1983, p.278). Astfel comunicarea interpersonală devine și un prilej de cunoaștere interumană prin intermediul empatiei;
5. stabilirea și dirijarea relațiilor interumane – se referă la competența și aptitudinile sociale, persoana fiind în stare să cunoască, să analizeze și să controleze emoțiile altora.
În viziunea lui Daniel Goleman (1995) conceptele care compun această formă a inteligenței sunt:
- conștiința de sine;
- auto‑controlul;
- motivația;
- empatia;
- aptitudinile sociale.
El prezintă ca aspecte majore ale inteligenței optimismul, perseverența și capacitatea de a amâna satisfacțiile. Daniel Goleman a deschis noi orizonturi printr‑o definire mai complexă a inteligenței emoționale.
Psihologii din acest domeniu au elaborat teste specifice prin care să se evalueze componentele inteligenței emoționale enumerate anterior, însumate în coeficientul de emoționalitate (QE). Un QE ridicat este o premisă a succesului în viață. După cum am observat una din trăsăturile definitorii este empatia, pe baza căreia se dezvoltă celelalte aspecte ale inteligenței emoționale. Pentru un QE ridicat este nevoie de a trăi cât mai multe experiențe emoționale. Deși inteligența emoțională se desprinde din cea socială, nu este suficient să ne axăm pe dezvoltarea inteligenței interpersonale și intrapersonale (cele două dimensiuni ale inteligenței sociale) pentru a avea un QE ridicat.
Pentru aceasta  am aplicat un test de stabilire a gradului de dezvoltare a tipurilor de inteligență. Testul are la bază teoria inteligențelor multiple a lui Gardner, conform căreia fiecare dintre noi deținem 7 tipuri de inteligență: inteligența logico‑matematică, verbală, kinestezică, auditivă, vizuală și nu în ultimul rând inteligența interpersonală și intrapersonală. Rezultatul avea în vedere ierarhizarea diferitelor tipuri de inteligență. Cele care se aflau pe primele poziții erau tipurile de inteligență mai dezvoltate la persoana respectivă.
Inteligența emoțională este un obiectiv important pentru munca educatorilor, părinți sau cadre didactice. Felul cum învață și se comportă un elev poate fi pus în legătură cu inteligența emoțională. Elevii care sunt aprobați și încurajați, care sunt motivați pentru activitatea școlară vor avea mai mult succes decât cei care sunt criticați, neglijați, aceștia din urmă fiind candidați la eșec.
Pe parcursul carierei didactice am constatat că stilul de comunicare al educatorului, capacitatea empatică a acestuia, abilitatea de a‑i asculta pe elevi se răsfrânge asupra stării de emoționalitate a acestora. Profesorii autoritari, complexați sau nevropați generează și susțin la elevi un nivel scăzut al inteligenței emoționale, pe când educatorii echilibrați, altruiști, cu interes și căldură pedagogică față de elevi creează o atmosferă securizantă, deschisă, fac totul ca aceștia să se simtă ocrotiți, respectați și înțeleși.
Este de asemenea,  foarte important să dezvoltăm la elevi optimismul și speranța. Aceste trăsături se constituie în ceea ce psihologii numesc eficacitate personală, convingerea că ești stăpân pe întâmplările vieții tale și că poți face față provocărilor cu care ești confruntat. Dezvoltarea unei competențe de orice fel întărește eficacitatea personală și face ca persoana respectivă să fie în măsură să‑și asume riscuri și să facă față provocărilor, care odată depășite fac să crească sentimentul de eficacitate personală. Această atitudine duce la valorificarea aptitudinilor și talentelor, cu alte cuvinte la dezvoltarea personală.
Pentru ca elevii sau studenții să fie orientați spre succes, T.B. Brazelton (1992) recomanda îndeplinirea următoarelor condiții:
- încrederea în sine – vizează capacitatea de a avea control asupra corpului și a comportamentului în general, de a întreprinde și experimenta singur, convingerea că are șanse de reușită și că va fi ajutat de adulți atunci când întâmpină greutăți;
- curiozitatea – tendința de a avea o gândire pozitivă îndreptată spre lucruri care îi fac plăcere;
- intenționalitatea – sentimentul competenței și eficienței, al capacității de a‑și atinge scopurile propuse;
- autocontrolul – capacitatea de a‑și lua sub stăpânire propriile acțiuni;
- capacitatea de a iniția și întreține relații cu alții și de a‑i înțelege;
- capacitatea de a comunica – dorința și abilitatea de schimburi verbale și de a împărtăși emoțiile cu alții;
- cooperarea – abilitatea de a echilibra nevoile personale cu ale altora în activitatea de grup.
Fără a pretinde că am realizat o abordare exhaustivă a temei tratate, în concluzie menționez că, atât sensibilitatea naturală, inteligența emoțională, cât și inteligența teoretică sau academică, alături de motivație și de alți factori determină adaptabilitatea, reușita în viață și asigură supraviețuirea persoanei.
Consider, totodată, că în activitatea instructiv‑educativă se impune cu necesitate aplicarea unui stil educativ, al unui sistem de metode și strategii de natură să susțină cultivarea inteligenței emoționale, adică a abilității persoanelor de a se exprima în limbajul inimii.

Bibliografie: Inteligența emoțională, ediția a II- a, București, 2007.

Prof. înv. primar Pătroi Luiza
Școala Gimnazială "Tudor Vladimirescu" Pitești
(Postat iunie 2021)

• Prec
• Mai departe