b) - locuțiunile prepoziționale care au pe ultimul loc una dintre prepozițiile: afară de, cât despre, cât pentru, cu privire la, față de etc. Prepozițiile specifice genitivului sunt: înaintea, îndărătul, deasupra, dedesubtul etc. Un caz aparte este prepoziția contra, care are două utilizări: „una extinsă, în care impune cazul genitiv („lupta contra terorismului”), alta, mai puțin frecventă, cu nominalul asociat în acuzativ (tată contra fiu). Specifice cazului dativ sunt prepoziții precum: datorită, grație, aidoma, asemenea, conform, contrar. Uneori se fac diverse greșeli în exprimarea orală sau scrisă, care fiind cunoscute, pot fi evitate cu ușurință, cum ar fi:
- asocierea greșită a formei de dativ cu -a: „grație efortului și a talentului”, „datorită situației și a condițiilor” (corect: „grație efortului și talentului”, „datorită situației și condițiilor”);
-folosirea în locul dativului a unui substantiv comun, nume de persoană, la singular, ori de un nume propriu de persoană: „Spune la mama”, „I-am zis la Maria”, (corect: „Spune mamei”, „I-am zis Mariei.”);
-utilizarea construcției neliterare cu la în locul genitivului, în contexte ca: „mama la fetiță”, în loc de „mama fetiței”, „fereastra la tren”, în loc de „fereastra trenului”, „Am vrut să-1 spun la doamna învățătoare”, în loc de „Am vrut să-1 spun doamnei învățătoare”.

Restricții de articulare
„Prepozițiile impun restricții de articulare substantivelor pe care le precedă, între forma nearticulată /articulată enclitic și cazul substantivului existând o strânsă legătură. În absența adjuncțiilor, substantivul poate avea doua categorii de prepoziții, unele care-i impun forma articulată și altele care-i impun forma nearticulată. În cazul formei nearticulate, substantivul e lipsit de adjuncți, iar în cazul în care se face articularea („când este însoțit de adjuncți atributivi în antepoziție sau în postpoziție, articularea se face în mod obligatoriu după regulile cerute de vecinătăți.
Substantivul poate fi:
 -nearticulat, în cazul în care este precedat de prepozițiile care cer acuzativul („respectat față de părinți”, „se orientează spre fereastră”)
-articulat enclitic: când desemnează o persoana unică pentru vorbitor
(membru al familiei etc.): „Mă gândesc la mama”, „Un tort făcut de mătușa.”, când se referă la o persoana strict individualizată, familiară vorbitorilor. Construcțiile din această categorie aparțin limbajului colocvial, popular: „Treci pe la popa” (arhaic); „Horia s-a dus la împăratul”. 
Prepoziția „pe”, marcă a complementului direct, are tot articulare enclitică: „L-au auzit pe coleg”; „L-au ajutat pe tata”. 
Prepozițiile „cât”, „decât”, ca și gruparea prepozițională „de-a” impun substantivului articulare enclitică: „Roșu ca focul”; „înalt ca bradul”; „Verișorii s-au jucat de-a căluții”.
Prepoziția „cu” impune sau nu articularea substantivului în funcție de sensul ei, de natura și de sensul substantivului, de gradul de cunoaștere a regentului și de funcția sintactică din context.
Nearticularea substantivului se impune când:
-substantivul face parte din clasa substantivelor nenumărabile: „se spală cu detergent”; „se mănâncă pâine”.
-substantivul exprimă o proprietate: „haină cu rever”; „mâncare cu condimente”.
-substantivul face parte din expresii și locuțiuni, exprimând acumularea: („bob cu bob”), reciprocitatea („se ciocnește deal cu deal”).
Articularea substantivului se impune când:
-substantivul exprimă: instrumente („taie cu cuțitul”; „scrie cu stiloul”), o cantitate determinată („vinde cu duzina”; „este plătit cu ziua”), asocierea („se luptă cu adversarii”; „se distrează cu prietenii”).
-substantivul este la origine un adverb sau un adjectiv: „a lua cu binișorul”; „cu calm se rezolvă mai ușor”.
-în sintagma există anumite adjective sau adverbe: „conform cu contextul”; „proporțional cu plecarea și venirea”.

Cârstea Diana Luminița
Profesor învățământ primar, Școala Gimnazială „Al. Davila” Pitești
(Postat noiembrie 2019)

• Prec
• Mai departe