Dacă luăm în considerare bogăția flexionară a fiecărei părți de vorbire (ea fiind diferită de la un caz la altul), verbul prezintă cele mai multe. După el urmează pronumele (dintre toate categoriile, cel mai bogat fiind pronumele personal), urmat de substantiv, articol și adjectiv. Cele mai puține valențe flexionare le are numeralul. Părțile de vorbire neflexibile sunt descrise după formă sau proveniență, lor lipsindu-le flexiunea.
Un alt criteriu de clasificare a părților de vorbire este cel lexical și sintactic, distingându-se astfel părțile de vorbire cu sens lexical de sine stătător sau autonom, de părțile de vorbire care nu au aceste caracteristici, acestea având rol de cuvinte ajutătoare sau instrumente gramaticale. Chiar dacă nu constituie singure părți de propoziție, ele reprezintă totuși raporturi între cuvinte sau propoziții, numindu-se astfel elemente de relație. Astfel, ele nu sunt lipsite total de funcții sintactice, prepoziția și conjuncția având funcții sintactice importante.
Părțile de vorbire denumesc anumite realități mai mult sau mai puțin importante, dar acest criteriu nu le conferă o importanță mai mică sau mai mare, nepermițând astfel o ierarhizare a lor. Din punct de vedere lexical, părțile de vorbire sunt inegal reprezentate, cel mai bogat inventar avându-1 substantivul, iar cel mai sărac și complet închis, articolul. Ca și substantivul, care este în continuă completare și primenire, sunt și alte părți de vorbire: verbul, adjectivul, adverbul și interjecția. Numeralul, prepoziția și conjuncția sunt mai sărace și permit completări într-un grad variat, având un caracter mai abstract și preponderent gramatical. „Clasa pronumelor are o poziție specială în raport cu alte părți de vorbire flexibile (substantiv, adjectiv), cu care prezintă importante asemănări. Deși destul de apropiat de substantiv (sub aspectul categoriilor gramaticale care organizează flexiunea - număr și caz - și al modului de participare la organizarea enunțului, fiind compatibil cu poziția de subiect, complement etc. - fapt care explică desemnarea lor comună ca nume, cf. forme nominale, grup nominal, pronumele se deosebește esențial de această parte de vorbire, ca și de adjectiv, de altfel cu care se aseamănă flexionar prin prezența variațiilor de expresie determinate de categoriile de gen, număr și caz." (5*)
Chiar dacă fiecare pronume se caracterizează prin particularități flexionare specifice, el nu poate fi grupat în clase flexionare, deosebindu-se, astfel, din punct de vedere morfologic, de substantiv și adjectiv. Flexiunea pronominală se diferențiază de cea substantivală și adjectivală prin prezenta unor forme distinctive la nivelul categoriilor de caz și număr astfel: flexiunea pronominală are forme distinctive de nominativ-acuzativ și genitiv-dativ pentru plural și la masculin/neutru pentru singular, are desinențe specifice pentru genitiv-dativ-ul(a), -ei(a), - or(a)pronumele. O altă flexiune specifică pronumelui este aceea de persoană, categorie implicată și în flexiunea verbală, dar total necunoscută substantivului și adjectivului.
„Aprofundarea și rafinarea înțelegerii condiționărilor structurale de organizare a comunicării a impus suprapunerea unor grupări/clasificări care presupun o grilă diferită de partajare delimitând - în virtutea unor particularități semantice și/sau funcționale comune din perspectiva organizării comunicării - clase de unități ale limbii eterogene din perspectiva clasificării în părți de vorbire.” (6*) Numeralul cardinal reprezintă o asemenea clasă, reunind în calitatea sa de „expresie a numărului", cuvinte și grupări de cuvinte cu particularități gramaticale, morfologice sau sintactice, profund diferite. Din seria numeralelor fac parte cuvinte monomorfematice, sau analizabile din punct de vedere morfematic (trei, patru, zece, mie) dar și asocieri ample și complicate (un miliard cinci sute șaptezeci și șase de milioane opt sute de mii trei sute patruzeci și doi). Particularitatea lor comună este aceea de a face parte dintr-o serie semantică strict organizată și de a avea o largă disponibilitate sintactico-funcțională. Dar din seria cantitativelor, din care face parte și numeralul, fac parte și unele substantive care informează asupra cantității: pereche, duzină, grup, cârd, mulțime. Cu ajutorul informației cantitative, substantivul este integrat în enunț prin intermediul determinanților, instituindu-se relația referențială. Astfel, clasa determinanților transferă substantivul din zona abstractă a denominării în domeniul substanțial al referinței, făcându-1 component al enunțului, transmițând informații referitoare la un anumit „eveniment”. La nivelul grupului substantival, funcția enunțiativ -integratoare este asigurată de către articol (enclitic și proclitic), de adjectivele pronominale, de numerale precum și de câteva adjective de origine adverbială.

(5*)  GALR, vol. I, 2008 : 41
(6*) GALR, vol. I, 2008 : 41

Cârstea Diana Luminița
Profesor învățământul primar, Școala Gimnazială „Al Davila” Pitești
(Postat octombrie 2018)

• Prec
• Mai departe