Transmiterea de informații se face cu ajutorul limbii, ea asigurând legăturile sociale, fiind mijloc de cunoaștere și reprezentare a lumii și expresiei umane. Comunicarea a fost posibilă încă de la începuturile sale, prin alegerea unor unități fonice, fiecăreia asociindu-i-se o anumită informație, realizându-se astfel, semnul lingvistic. Unitățile lingvistice, care intră în componența semnelor lingvistice, aparțin unui fond comun și relativ stabil și sunt supuse, de asemenea, unor reguli comune și relativ stabile. Astfel, funcția de comunicare a limbii este realizată cu ajutorul unităților lingvistice, numite cuvinte, care constituie elementul constructiv al procesului comunicativ, și al enunțului, ca produs final al activității verbale și formă de bază a comunicării umane.
Regulile privitoare la formarea cuvintelor, la structura lor internă și la modificările lor formale în diferite întrebuințări sunt structurate gramatical de morfologie. Studiul acesteia este organizat pe așa numitele „părți de vorbire", care nu sunt altceva decât clasele gramaticale de cuvinte. Pentru a le delimita trebuie avut în vedere atât sensul gramatical, cât și lexical al cuvintelor, sensuri care se întâlnesc și se intersectează pe terenul clasei și al categoriei, o distincție clară între ele fiind practic imposibilă. În categoriile semantice gramaticale intră sensuri ca P (prepoziție), SN (sintagmă nominală), SNPrep (sintagmă nominal prepozițională), GN (grup nominal), GV (grup verbal), GPron (grup pronominal), GAdv (grup adverbial) Gadj (grup adjectival). În categoriile lexicale intră componentele: N (nume), V (verb), Prep (prepoziție), Adj (adjectiv), Adv (adverb) Art (articol).
Mecanismul viu, în continuă transformare al limbii unui popor, generează și controverse specifice. Astfel, referindu-se la clasele gramaticale de cuvinte, lingviștii nu au o părere unanimă în ceea ce privește clasificarea lor. În acest context, unele lucrări nu recunosc articolului calitatea de parte de vorbire, considerîndu-1: determinant nominal, morfem asemănător cu desinența de caz și număr sau formativ al unui cuvânt.
Criteriile de clasificare a cuvintelor, mai importante sau mai puțin importante numai din anumite puncte de vedere, sunt variate. Clasificarea poate fi făcută după origine, după vârstă sau vechime în limbă (neologisme și cuvinte din fondul vechi), după structura fonetică (clasificare îi funcție de numărul de silabe, de locul accentului, de sunetul inițial sau final), după sferele semantice sau lexicale cărora le aparțin, după apartenența stilistică, după modul de formare. Gramatica este interesată doar parțial de aceste clasificări, care țin de vocabular, de fonetică, de formarea cuvintelor. Criteriile de clasificare care interesează direct și integral gramatica sunt criterii de clasare lexico-gramaticală. Caracteristicile care disting clasele lexico-gramaticale sunt semantice, morfologice și sintactice, acestea întâlnindu-se în definiția fiecărei părți de vorbire în care se analizează sensul lexical general al cuvântului, modificările de formă, funcțiile îndeplinite. Clasificarea este valabilă, chiar dacă, din motive obiective, unele părți de vorbire nu sunt analizate lexical (prepoziția și conjuncția) sau sintactic (substantiv, pronume, numeral, verb), funcțiile fiind numeroase, variate și nespecifice. Astfel, singurul element constant de definire este cel morfologic, care are la bază structura morfologică a cuvintelor, opozițiile paradigmatice și categoriile gramaticale. După acest criteriu, clasarea cea mai largă se face în două grupe mari: cuvinte flexibile și neflexibile.
„Părțile de vorbire sunt zece: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția". (1*) „După criteriul morfologic, limba română are nouă clase de cuvinte." (2*) În clasa cuvintelor neflexibile intră cuvintele care nu-și schimbă forma: adverbul, prepoziția, conjuncția, interjecția. Clasificarea rămâne valabilă chiar dacă nu toate substantivele cunosc flexiunea, iar unele adjective, pronume și numerale sunt invariabile. Adverbul are o situație specială „ocupă un loc intermediar prin faptul că are un element de flexiune (analitică)" (3*), el este variabil de la un grad la altul, având o singură formă pentru fiecare grad. Flexiune specifică are și verbul, numindu-se conjugare, diferențiindu-se astfel de celelalte părți de vorbire. O altă flexiune, specifică substantivului, articolului, adjectivului, numeralului și parțial pronumelui este flexiunea nominală. „Flexiunea pronominală are însă și particularități, care îi conferă autonomie și o poziție intermediară între nume și verb" (4*). Cele cinci părți de vorbire menționate mai sus au specifică flexiunea cauzală, numită declinare.

(1*) Avram, M. 2001:.30
(2*) LRC, 1984 :34
(3*) Avram, M., 2001 :30
(4*) Ibidem

Cârstea Diana Luminița
Profesor învățământ primar, Școala Gimnazială „Al. Davila” Pitești
(Postat septembrie 2018)

• Prec
• Mai departe