- Studiu științific
Emanciparea țărănimii s-a făcut între secolele XII-XV. Procesul a fost lung  mai lent decât în cazul  nobilimii și orășenimii, urmările fiind vizibile abia în secolul al XIV-lea.
Emanciparea nu a înscris o perioadă continuă de evoluție, satul fiind străbătut nu o data de perioade de criză dintre care cea mai puternică va fi cea din a doua jumătate a secolului al XIV- lea. Apoi ea nici nu a fost uniformă , ci a variat de la o regiune la alta, de multe ori de la un domeniu la altul și chiar în cadrul aceleiași comunități, de la individ la individ, dată fiind pronunțata diferențierea socială la țară între secolele XII-XIII. Dar privită în ansamblu, emanciparea nu este mai puțin un fenomen social care a antrenat satul în mersul istoriei, a contribuit la promovarea individului până în păturile de jos ale societății, a făcut să pășească pe scena istoriei masele populare în adevăratul sens al cuvântului. La baza emancipării țărănimii s-a aflat ideea solidarității  de grup, mulată pe economia feudală, solidaritate ce a născut un sistem de gândire și o morală proprie la care s-au adăugat influențele primite  de la clasele superioare ce tindeau spre libertate, o libertate pe care țăranii au râvnit-o tot mai mult din secolul XII și pentru care au luptat. Puterea de a se împotrivi seniorilor le-a venit de la solidaritatea ce lega membrii colectivităților rurale prin zeci de fibre materiale și spirituale, ele totodată, având rădăcini adânci în preistorie.
Această solidaritate și-a dovedit forța de acțiune mai ales în Germania unde satele libere s-au menținut până în secolul XIII, fapt ce a lăsat țărănimii răgazul necesar pentru forme de viață superioare, stimulentul principal fiind contactul cu orașul și locuitorii săi, foști țărani plecați din mediul rural, cu care păstrau legături de rudenie, orășeni al căror nivel de viață se îmbunătățise simțitor. Așa s-a născut la țară un sistem de gândire și o mentalitate proprie, mentalitate care îi permitea lui Fr. Heer să vorbească de  o civilizație țărănească, o civilizație cu un rol esențial în civilizația europeană, ci ea a constituit constanta esențială a istoriei și a întreținut un curent revoluționar tot Evul Mediu. Nimic mai greșit decât a privi țărănimea în Evul Mediu ca o masă amorfă, trăind în semisălbăticie. Lumea rurală avea un cod moral propriu de la care nu exista putință ca individul să se abată, un cod al familiei, și aici tradiția prima, al raporturilor dintre indivizi, un cod al muncii. Potrivit acestei morale s-a născut o etică în conformitate cu modul de viață, o etică a muncii de tip agricol.  Ea a înscris prima dată respectul față de munca fizică și virtuți prin care acesta era marcat. După cum pentru nobilul cavaler virtutea principală era vitejia, pentru țăran ea era priceperea de a smulge pământului cât mai multe roade, de a învinge un sol arid, îndemânarea de a-și face o unealtă mai bună, de a ști să construiască hambare, să înalțe case, să îngrijească animale.
Condiția de țăran, chiar atunci când a ajuns dependent, lipsit de drepturi juridice și politice, grație ideologiei grupului social care-l forma statul, nu era resimțită ca o umilință, căci țăranii aveau sentimentul utilității lor. Un sentiment de mândrie și demnitate se află la baza sistemului de gândire chiar și  păturile de jos, o mândrie care a susținut moralul țăranului tot Evul Mediu în momentele de restriște și de care până și seniorii au fost nevoiți să țină seama.
În fața realității istorice, țăranii s-au plecat acceptând servajul, dar au luptat neîncetat împotriva asupririi și abuzului.

Profesor Gugiu Cornel
Colegiul Tehnic ,,Armand Călinescu”, Pitești
(Postat februarie 2020)

Scoli mediul rural

Scoli mediul urban

PUBLICITATE

Go to top