Studiul științific de față își propune să urmărească evoluția sistemului morfologic, particularitățile flexionare ale substantivului, în trecerea de la limba latină la limba română, cu referire, în mod deosebit, la categoria gramaticală a genului.

Morfologia numelui (a substantivului )în limba latină analizează categoriile fundamentale ale substantivului: genul animat/inanimat; masculin, feminin/neutru; subcategorii de gen: substantive epicene (nomina epicoena) şi substantive cu gen comun (nomina communia) ; numărul singular/plural; substantive defective de număr (singularia tantum, pluralia tantum) ; cazurile: nominativ (nominatiuus casus), genitiv (genitiuus casus), dativ (datiuus casus), acuzativ (accusatiuus casus), vocativ (uocatiuus casus), ablativ (ablatiuus casus); substantivele nedeclinabile; substantivele defective; cazurile în latina târzie şi în limbile romanice;
Se știe faptul că în latina populară existau schimbări majore în structura gramaticală față de latina clasică, iar aceste schimbări s-au reflectat în structura limbilor romanice. Două tendințe se manifestă cu precădere în latina populară: simplificarea paradigmelor, a flexiunii; dezvoltarea formelor analitice. În latina populară, din cauza căderii consoanelor finale și a evoluției unor sunete, numărul cazurilor s-a redus de la cinci la trei (lupus,lupi, lupo,  lupum, lupe-devine lupu, lupi, lupe-lupu, lupe-singular, lupi-plural, așadar rămân trei forme pentru substantivele masculine). Româna conservă Vocativul în ,,e” la masculine. De asemenea, româna este mai conservatoare a latinității păstrând Genitiv-Dativul la feminine (unei case-lat.casae). Dacă româna a pierdut o parte din flexiunea cazuală, în schimb apare tendința de a preciza valoarea relațională cu ajutorul prepozițiilor(,,scribere aliqui-scribere ad aliquem”). Prin construcții cu prepoziții se exprimă în limba română Ablativul, Acuzativul, Locativul și chiar Genitivul și Dativul. Ablativul dispare formal contopindu-se cu Acuzativul. Utilizarea prepozițiilor demonstrează tendința analitică a latinei populare. Genurile: româna este singura care păstrează genul neutru pentru neînsuflețite, alături de dialectele italiene central și meridionale. Tendința de eliminare a neutrului se manifesta și în latină, iar în română acesta s-a reorganizat prin determinări-masculine la singular și feminine la plural.

Teorii cu privire la originea genului neutru în limba română
# Consolidarea neutrului sub influența slavă.
# Situarea lui în contextul comunității lingvistice balcanice.
# Continuitatea neutrului latinesc în română.
# Reconstrucția unui alt tip de gen (ambigen, eterogen, heteroclite) decât cel neutru.
# Teoria evoluției convergente.
# Teoria consolidării neutrului sub influența slavă a fost susținută de Al. Graur în diverse studii, cel mai important fiind cel din “Studii de lingvistică generală” (1960).
Problema neutrului ca și origine îi apare cercetătorului indisolubilă, mai ales că neutrul dispăruse din limbile romanice de Apus (nu și în italiană). Româna a păstrat câteva ,,resturi morfologice ,,-formale”
„desinențele” preluată de fem. și ,,uri”, preluată de câteva substantive ca ,,friguri, râuri”, numite rămășițe ale tipului latin. Odată cu manifestarea influenței slave (bulgara veche) ce conținea neutrul, limba română a reconstruit și consolidat neutrul. Slavonistul I. Pătruț infirmă argumentul influenței slave. Acesta a arătat că cele cinci subtipuri de substantive neutre slave s-au deplasat spre feminine. Fenomenul este specific și latinei vulgare, conform studiului ,,Feminizarea neutrului”, de L. Spitzer. Doar câteva neutre slave s-au menținut și în română (blid, iezer, maslu, clopot), dar sunt prea puține spre a susține această teorie.
A doua teorie, a situării limbii române în contextul comunității lingvistice balcanice a fost la început susținută de Al. Rosetti și acceptată și de alți lingviști. Comunitatea lingvistică balcanică a imprimat românei unele trăsături nelatine, printre ele fiind și persistența unor trăsături de substrat, aici situând Rosetti existența neutrului în română.
Totuși, aceste trăsături nu contravin continuității fenomenului din latină, dovadă că există și în italiană, limbă ce nu se află în sfera balcanică. Elementele de substrat aduc informații extreme de utile prin descrierea construcției în albaneză a unui nou neutru bazat pe ambigenie, cu forme de masculin la singular și feminine la plural. Fenomenul este conform cu principiul economiei limbii. Coexistența formelor vechi și a celor noi de neutru apare și în limba română, desinența ,,uri” fiind moștenită din vechiul neutru românesc, iar mai apoi valorificată în neutrul de tip nou, ca și în albaneză. (Gr. Brâncuș).
Rosetti lasă loc teoriei continuității, dar susține și dispariția neutrului în latina populară și reconstrucția lui în interiorul comunității balcanice.
Două probleme teoretice au fost rezolvate: posibilitatea unor limbi ca italiana, româna, albaneza de a utiliza opozițiile formale existente (masc.-feminin) în exprimarea mai multor valori(și a neutrului), prin repoziționarea lor;  a doua lămurită de Al. Roseti privește specificul semantic al neutrului-în interiorul genului natural animat s-a făcut distincția masc-fem, iar inanimatul a fost denumit neutru.
Teoria continuității neutrului latinesc a fost susținută de I. Coteanu și Gh. Ivănescu. Ivănescu susține că neutrele latinești de clasa a II-a au devenit omonime cu masc. sg. Prin căderea consoanelor finale, dar au rămas neutru deoarece pl. Vocalic ,,a” a devenit în lb. română ,,e”. Prin reorganizarea declinării substantivele de declinarea a IV-a au migrat spre declinarea a II-a, dar spre neutru, ducând la întărirea neutrului (fruptus-frupt-a se înfrupta, fremitus-freamăt, sonitus-sunet). Substantivele neutre de declinarea a III-a au trecut în masă la fem. (fel-fiere, mel-miere, mere-mare, lumes-lume), deși declinarea a III-a a contribuit la continuitatea neutrului prin menținerea desinenței ,,uri” (tempu, tempure-timpuri.) Coteanu descrie cele patru tipuri de neutru latinesc ce au asigurat continuitatea în limba română: capite, deagete, coarne…; frigure, tempure, piepture…; capistre, pale...; morminte, veșminte, jurăminte. Susținerea dispariției neutrului românesc în evoluția spre română înseamnă acceptarea că, în perioada discontinuității aceste substantive ar fi avut alt gen decât neutrul.
Teoria inexistenței neutrului în limba română pornit în principal de la o altă denumire (ambigen, eterogen, heteroclit), considerând că un adevărat neutru ar trebui să caracterizeze și pronumele, adjectivul și numeralul( I. Pătruț, E. Loga).
Ar trebui făcut abstracție de specificul semantic al categoriei + inanimat, așa cum s-a făcut în limbile romanice care au pierdut neutrul. În limba română însă, datorită fenomenului continuității acest lucru nu s-a întâmplat.
Teoria evoluției convergente, susține potrivit DEX, din 56500 substantive-10536 sunt de genul neutru, 6473 neologice, 4090 din fondul vechi, 3673 împrumutate, 2886 create pe teren românesc.
Analizând categoria gramaticală a genului în limba română, substantivele se grupează în trei clase:masculine, feminine ; neutre. Fiecare clasă de gen are flexiune proprie. Unele substantive sunt integrate unui gen grație corespondenței genului natural. Substantivul-centru impune adjuncților caracteristica de gen. În raport cu particularitățile semantice, substantivele masculine au caracteristica+animat, +masculin (bărbat, frate, țăran, lup, bou), cele feminine+animat, +feminin (fată, soră, găină), - animat-neutrele (scaun, dulap, tablou). Totuși neutrele românești nu sunt numai inanimate, există și neutrele nume colective(neam, alai, card, roi…), dar și numele generice (dobitoc, mamifer) sau numele individualizate (personaj, geniu, manechin, star…), sau părțile corpului (nas, gât, deget…). Inanimatele nume de arbori sunt masculine (brad, măr…), numele fructelor sunt feminine (prună, pară, gutuie), excepție (măr, grep). O categorie de substantive sunt epicenele, cu aceeași formă pentru ambele genuri (sugar, părinte, persoană, rudă, șoim, vultur, licurici, libelulă). Se observă încadrarea acestora într-o clasă de gen, nediferențiind genul natural. Gramatica Academiei vorbește și despre existența genului personal pentru numele comune și proprii de persoană, masculine și feminine(lui Ion, lui Carmen, pe Maria, pe mama….).

Modalități și dificultăți legate de gen
După felul cum se exprimă genul, putem clasifica substantivele în mobile (student/ă, român/că, gâscă/an, doctor/iță, lup/oaică, heteronime (mamă/tată, frate/soră, oaie/berbec, cal/iapă…), epicene (hipopotam, țânțar). O situație special ridică și masculinele cu formă improprie (feminină) - popă, tată, vodă, vlădică, genul natural al acestora fiind masculin.
Așa cum am afirmat la început, celelalte limbi romanice nu păstrează genul neutru. De exemplu limba franceză cunoaște doar două genuri, feminin și neutru, inanimatele plasându-se la unul dintre aceste genuri (la table, l’armoire-feminin, dar le crayon, le dahlia-masculin). Genul substantivelor franceze se recunoaște după determinanți, cu ajutorul dicționarului, după terminații, după sensul denumit de  substantive. Se observă diferențe privind apartenența  de gen  a substantivelor între cele două limbi. Aceeași situație și pentru limba spaniolă (fluture-masc., lb.rom./fem-lb.spaniolă, problemă-fem.-lb.rom/masc-lb.spaniolă).

Bibliografie:
1. V. Guțu-Romalo-coordonator, Gramatica Limbii Române, I Cuvântul, Editura Academiei Române, București, 2005
2. Gr. Brâncuș, Introducere în istoria limbii române, Editura Fundației România de Mâine, 2005
3. M. Găitănaru , Curs I.L.R., U.Pitești, 2015
4. Ș. Găitănaru, Curs L.R.C.,U.Pitești, 2015
5. M.  Franga, Limba latină, Morfologia și Sintaxa, Editura Fundației România de Mâine, 2007

Prof. Dumitrescu Emilia Mihaela
Școala Gimnazială “Gabriel Marinescu” Tigveni
(Postat mai 2018)

• Prec
• Mai departe