Copii care își văd părinții de două ori pe an, copii care învață în altă limbă decât cea maternă și care pierd, uneori, lupta pentru a ține pasul cu colegii lor vorbitori nativi, copii care se întorc în sistemul de învățământ românesc după ce au studiat în altă țară, în altă limbă și în alt sistem și nici ei, nici sistemul românesc nu sunt pregătiți pentru asta...

Sunt perspective nu foarte încurajatoare pentru o parte destul de însemnată a tinerei generații de români. Se părea că numărul acestora este din ce în ce mai mic în urma crizei care tocmai a zguduit lumea, însă, odată cu firavele tendințe de redresare economică, se pare că și migrația se ”revigorează”.
În anii care au precedat criza se părea că numărul de copii aflaţi în situaţia de a fi educaţi în absenţa părinţilor este în continuă creştere, mai ales prin perspectiva deschiderii pieţelor de forţă de muncă europene pentru muncitorii din România. Singura adiere de speranţă venea de la faptul că economia românească avea un ritm de creştere destul de alert, iar acest fapt genera locuri de muncă. Asociată cu creșterea migraţiei românilor către occident, această creştere a numărului de locuri de muncă ar fi dus, implicit, la un deficit de forţă de muncă, care putea fi acoperit de muncitori din ţări cu nivel de dezvoltare mult mai scăzut, sau la creşterea salariilor pentru a menţine în ţară forţe de muncă autohtonă…
Odată cu apariţia crizei mondiale, lucrurile au luat o turnură neprevăzută, schimbând total datele problemei. Aparent, pare pozitiv din punct de vedere al educaţiei primită de elevi, însă, cred că lucrurile nu stau de loc aşa, mai ales că se ajunsese la perspectiva ca muncitorii români plecaţi peste hotare  să se poată întoarce în ţară, să fie alături de copii, să lucreze pentru salarii decente și să-şi valorifice rezonabil experienţa dobândită peste hotare. Ori, în momentul declanșării crizei, părinţii s-au întors împreună cu copiii lor, fără să mai găsească un loc de muncă, nici măcar prost plătit, din care să-şi poată achita măcar utilităţile la locuinţele, uneori mult prea mari, în care şi-au investit, de cele mai multe ori, toţi banii agonisiţi în ani de muncă grea. Sau, intr-un caz mai nefericit, și-au trimis doar copiii acasă, ei rămânând să mai caute o slujbă temporară sau prost plătită acolo.
Care erau perspectivele ? Deloc încurajatoare, ar trebui să răspundem cu toţii.
Totuşi, cred că au apărut mai multe categorii de părinţi, cel puţin din perspectiva educaţională.
O primă categorie a fost reprezentată de cei a căror situaţie nu s-a schimbat semnificativ, situaţie analizată anterior. Din punct de vedere educaţional, au devenit mai prudenţi, mai puţin cheltuitori, dar, probabil, și-au vizitat mai rar copiii. Cei care au avut copiii cu ei şi i-au păstrat în continuare, acolo.
O a doua categorie, este cea a părinţilor gospodari, ponderaţi, prevăzători, care au rămas fără slujbe în ţara unde au plecat şi nici perspective nu mai există. Dacă îi excludem pe cei care au stat în espectativă, în speranţa apariţiei unor vremuri mai bune, rămân cei care s-au întors în ţară şi au acumulat suficient capital, atât financiar cât, mai ales, tehnologic. Aceştia au avut acces la tehnologii foarte avansate, chiar dacă, de cele mai multe ori, la nivel executiv. Cei mai avantajaţi sunt , probabil, cei care preiau şi pun în practică tehnologii agricole, domeniu în care investiţiile nu sunt extrem de mari şi în care pot fi ajutaţi de stat. Este situaţia cea mai fericită pentru copii, care vor avea părinţii alături şi o situaţie materială bună.
O a treia categorie este reprezentată de părinţii care au ales să rămână în ţara respectivă, în ciuda faptului că nu mai au un loc de muncă stabil, sau trăiesc din ajutoare sociale. Daca au avut copiii cu ei îi trimit acasă iar dacă nu îi aveau, perspectivele sunt sumbre, nu mai au bani sa-şi plătească asistenţii maternali sau rudele pentru a-i întreţine pe aceştia. Aici apar situaţiile sociale cele mai dramatice, ajungându-se la trimiterea copiilor în centre de plasament sau includerea acestora în rândul infractorilor juvenili.
O ultimă categorie este cea a părinţilor care nu au acumulat capital sau dacă a existat l-au investit prost - cel mai des în locuinţe imense, în satele de baştină, pentru a arăta creşterea spectaculoasă a statutului social, locuinţe neterminate şi care presupun cheltuieli de întreţinere enorme, şi care aleg să se întoarcă în ţară. Este evident că, din punct de vedere educaţional, lucrurile stau bine dacă părintele va fi lângă copil, mai ales dacă acesta îşi găseşte un loc de muncă. Problemele apar atunci când acest loc de muncă nu apare. Copilul trebuie să se bucure doar de prezenţa părintelui pentru că, în rest, va trebui să renunţe la multe lucruri care îi erau, odinioară, accesibile, mai ales în perioadele de vacanţă sau de sărbători. Sunt stări ce pot genera conflicte în interiorul familiei, şi aici psihologul şcolar ar putea avea un rol foarte important. Stările depresive nu pot apărea numai la copii ci şi la părinţi, care se străduiseră să-şi creeze o imagine şi un statut cât mai bun, de om prosper, iar acum este nevoit să ia totul de la capăt.
Probabil că fiecare dintre aceste categorii are propriile sale subcategorii, care, nici ele, nu sunt indivizibile. Până la urmă, fiecare situaţie este unică, deoarece există o mulţime de factori prin care le putem diferenţia.
Totuşi este foarte util să cunoaştem, la nivel macroscopic, cum stau lucrurile, pentru a căuta soluţii care să satisfacă o plajă cât mai largă de familii.  Poate că un prim pas ar fi ca acea primă categorie să fie stimulată să-şi deschidă afaceri chiar în agricultură, având în vedere faptul că odată cu rezolvarea problemelor economice s-ar rezolva şi problemele educaţionale ale unor copii.
Global, se pare că numărul copiilor care s-au întors împreună cu părinții a fost semnificativ mai mare decât în anii precedenți. La fel de adevărat este că sunt perspective de creștere economică în Europa, fapt care face să ne gândim la un număr mai mare de locuri de muncă, poate mai multe construcții... nici ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană nu poate fi ignorată, deși nu se știu foarte multe despre efecte.
Indiferent ce se va întâmpla, cred că e important să milităm pentru educarea copiilor de către părinți nu e rude, bone, sau asistenți sociali. Și dacă acest lucru se întâmplă în țara de origine, e chiar ideal.

Prof. Emil Necuţă
Colegiul National “Alexandru Odobescu” Pitești
(Postat martie 2018)

• Prec
• Mai departe