Omonimele reprezintă un grup de corpuri fonetice identice ce nu au un sem comun sau, altfel spus, ,,același corp fonetic trimite la doi referenți diferiți” (N. Forăscu, op.cit., pag.61).

Cuvintele omonime sunt un rezultat al hazardului, un factor de ambiguitate. Omonimele totale - cuvintele ce au aceeași formă, aparțin aceleiași părți de vorbire și coincid formal în întreaga lor paradigmă, sunt considerate intolerabile (liliac-lilieci/liliac-lilieci, bancă-bănci/bancă-bănci). Omonimele parțiale, cele care nu aparțin aceleiași părți de vorbire sau au diferențe în paradigmă sunt considerate tolerabile (ex.: cer-verb, cer-substantiv).
O clasificare a omonimelor pornește de la clasa lexico-gramaticală sau semantică:
# omonime lexicale (propriu-zise) - aparțin aceleiași clase morfologice; pot fi totale (dacă sunt identice ca forme în flexiune -bancă/bănci) și parțiale (variază în flexiune - masă-mese/masă-mase; corn/coarne/corni/cornuri);
- omonime lexico-gramaticale - sunt totdeauna parțiale, deoarece aparțin unor părți de vorbire diferite (poartă-substantiv, poartă-verb);
- omonime gramaticale (morfologice, paradigmatice sau forme sincretice)- identitate a formelor paradigmei în cadrul aceluiași cuvânt (ex.: adună-prezent, adună-perfect simplu).
Printre cauzele apariției omonimelor în limbă, Ghe. Bănică menționează în lucrarea citată:
- ,,identitatea fonetică a unor cuvinte total diferite ca sens, provenite din aceeași limbă sau din alte limbi” (ex: car-căruță/car-vierme ce roade lemnul/somnus lat. - somn, starea - în română, somn rusă-somn, pește-în română)
- ,,identitatea fonetică realizată pe bază de derivare” (păcurar-cioban/vânzător de păcură)
- ,,divergență de sens, multiplicarea înțelesurilor unui cuvânt în cursul evoluției limbii” (gură-cavitate bucală, vorbă, ființă de hrănit/vapor-navă/aburi).
În sfera omonimelor intră și omofonele-se pronunță identic, se scriu diferit(neam/ne-am), dar și omografele-cuvintele scrise identic, dar diferențiate prin accentuare (veselă-fericită/veselă-vase).
Limba a rezolvat unele situații de omonimie totală radical, prin dispariția/înlocuirea unora din omonime(arat-plug, a fost înlocuit cu plug, din slavă pentru a evita omonimia cu verbul), prin diferențierea formelor de plural (corn-corni, pentru pomi, instrument; corn-coarne, pentru excrescențele animalelor, produsele de panificație), prin atașarea unor sufixe (porumbel, verișoară), un termen devine regional, altul în uz (baie-mină, baie-toaletă; ai-usturoi, doar regional din cauza omonimiei cu forma verbului). Se apreciază că ,,omonimia consolidează poziția cuvintelor în limbă, complexele sonore cu mai multe sensuri având stabilitate, așa cum dovedește situația cuvintelor polisemantice și a omonimelor semantice.” (Ghe. Bănică, op. cit. pag.29).
În dicționare, omonimele se trec la articole diferite de dicționar, iar sensurile înrudite ale cuvântului polisemantic la același articol de dicționar (ex: masă 1- polisemantic-mobilier, mâncare, cină, festin, orele mesei; masă 2 - omonimul lui masă 1- mărime fizică).
Concluzionând, putem afirma că, spre deosebire de cuvântul polisemantic ce își păstrează identitatea (sensurile sale trimit spre sensul inițial, care rămâne în mintea vorbitorilor),  omonimele sunt total diferite semantic, nu mai păstrează nicio apropiere între sensuri.

Bibliografie:
1. Gheorghe Bănică, Marin Mocanu – Limba română contemporană, Vocabularul, Paradigme, 2005
2. Angela Bidu-Vrânceanu, Narcisa Forăscu -  Limba română contemporană, Lexicul, Humanitas, 2005
3. Adriana Soichițoiu-Ichim - Curs lexicologie-semantică, universitatea București, 2007

Prof. Dumitrescu Emilia Mihaela
Școala gimnazială Gabriel Marinescu, Tigveni
(Postat februarie 2018)

• Prec
• Mai departe